FOTO VIDEO Mănăstirea Saon completează triunghiul religios din Niculițel. Lăcașul de cult a trecut prin grele încercări de-a lungul istoriei sale

Mănăsirea Saon din Niculițel. FOTO Paul Alexe

Adeseori, am auzit expresia Opriți planeta, vreau să cobor!. Din goana nebună la care ne obligă existența într-o lume în care lucrurile se întâmplă într-o viteză amețitoare, tentația unor clipe de contemplare este justificată. Un astfel de loc, în care timpul pare să se fi oprit, este Mănăstirea Saon, din județul Tulcea. Un liniștit așezământ monahal, dar care are o istorie extrem de agitată.

Aflată la 11 kilometri de localitatea Niculițel, pe malul lacului Saun, Mănăstirea Saon este, în prezent, un așezământ monahal de maici. Drumul asfaltat ce duce la mănăstire, printre dealuri cu vii, se deschide pe o primitoare platformă, loc de parcare pentru mașinile numeroșilor pelerini si turiști care caută câteva clipe de liniște. Legenda spune că mănăstirea și-ar fi luat numele de la luminișul de apă aflat în apropiere, balta Saun, care are forma unui tuci sau ceaun. Termenul vine din limba slavă „Caon”, iar pe românește se citește „Saun”. Balta este alimentată cu apă de Dunăre, prin canalul Călugărul.

Metaforic vorbind, piatra de temelie a Mănăstirii Saon a fost pusă în anul 1846, sub stăpânirea otomană, de către câțiva călugări plecați de la Mănăstirea Celic-Dere, aflată în apropiere, la 13 kilometri. Am folosit cuvântul “metaforic”, pentru că primele construcții au fost câteva chili de chirpici și lemn și un paraclis, ca metoc (mănăstire subordonată) al Mănăstirii Celic-Dere. Paraclisul (biserica veche), care poartă hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, dar și două corpuri de chili, s-au păstrat până în ziua de azi.

În urma revenirii Dobrogei la Patria-Mamă, la finele anului 1878, Mănăstirea Saon intră sub jurisdicția Episcopiei Dunării de Jos, din Galați. În aceeași perioadă, pentru o mai bună rânduială în viața mănăstirilor, episcopul Iosif Gheorghian a strămutat la Saon și pe ceilalți călugări care se mai aflau la schitul Celicul de Jos. A fost și momentul în care Schitul Saon s-a separat cu totul de Mănăstirea Celic-Dere, devenind de sine stătător.

La începutul secolului XX, pe timpul starețului Filimon (1889-1905), așezământul monahal trece printr-o grea încercare, căzând pradă unui devastator incendiu. Minune sau simplă întâmplare, singura care scapă intactă este clădirea bisericii, însă schitul se vede adus într-o situație dificilă, iar episcopul Nifon Niculescu îl trece, pentru o perioadă, sub administrarea Mănăstirii Cocoș.

La 1 septembrie 1909, Episcopul Nifon al Dunării de Jos pune piatra de temelie a bisericii celei noi, cu trei turle, zidită din piatră și cărămidă, cu hramul “Acoperământul Maicii Domnului”. Însă, finalizarea construirii noii biserici nu avea să fie lucru ușor de făptuit și se va întinde pe mai multe decade. Prima oară, construcția este întreruptă de evenimentele care au angrenat Regatul României în Primul Război Mondial. Totuși, în 1916, Mănăstirea Saon își recapătă statutul de sine stătător.

Odată cu pacea, se reiau și lucrările, biserica fiind gata de sfințire la finalul anului 1940. Între timp, în 1930, mănăstirea devine așezământ de maici. Când ultimele pregătiri se aflau aproape de final, devastatorul cutremur din dimineața zilei de 10 noiembrie 1940 lasă urme adânci și asupra noii biserici, turla cea mare prăbușindu-se. Era perioada în care România intră în cel de-Al Doilea Război Mondial, alături de Germania și aliații săi, astfel că lucrările la biserică sunt abandonate.

Așa aveau să rămână până în 1955, când episcolul Chesarie Păunescu dă binecuvântarea pentru ca lucrările de reconstrucție să înceapă. De această dată, lucrările se desfășoară în ritm susținut și sunt finalizate în toamna anului 1956. Pictura bisericii începe un an mai târziu, fiind începută de părintele Sofian Boghiu, care reușește să termine doar pictura de pe bolta sfântului altar, de pe bolta mare și din pronaos. Din păcate, în anul 1958, marele duhovnic și talentat pictor de biserici, ajuns mai târziu stareț la Mănăstirea Antim din București, este arestat împreună cu ceilalți membri ai organizației Rugul Aprins (numită și Grupul de la Mănăstirea Antim), nereușind să finalizeze împodobirea bisericii mari.

Problemele sunt, însă, departe de a se fi terminat. În octombrie 1959, printr-un decret al autorităților comuniste, mănăstirea este desființată, iar bunurile sale sunt trecute sub directa administrație a Episcopiei Dunării de Jos, din Galați. Renaște din propria cenușă abia în 1972, însă doar ca metoc al Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos. Și așa rămân lucrurile până în 1990, când statutul mănăstirii se schimbă și așezământul monahal devine, din nou, de sine stătător.

Însă bucuria este de scurtă durată. În urma cutremurului din 30 mai 1990, biserica este încă o dată avariată. Urmează alți ani de lucrări de refacere și consolidare. La începutul anilor 90, se construiește și o clădire mare, din cărămidă, acoperită cu tablă, aflată în partea stângă a bisericii, și care adăpostește un corp de chilii, stareția, precum și câteva camere pentru oaspeți. Clădirea are un cerdac foarte lung, susținut de coloane. Lucrările de consolidare durează până în anul 2007, când, la data de 2 septembrie, are loc slujba de sfințire a lăcașului de cult.

Având hramul “Acoperământul Maicii Domnului”, noua biserică este construită din piatră și cărămidă, cu trei turle mari, cea de pe naos fiind deschisă, luminată de șase ferestre înalte. Celelalte două turle sunt așezate pe pridvorul închis, în dreapta și în stânga acestuia. Construcția, în formă de cruce, are și un pridvor deschis, susținut de două coloane mari, din zid de cărămidă, așezate în față. Biserica este luminată de ferestre mari, simple, cu grilaje metalice în exterior. Este acoperită cu tablă până pe ziduri, streașina fiind aproape inexistentă. Fațadele exterioare au un brâu înconjurator în partea superioară, deasupra căruia, de jur-imprejur, se găsesc firide nepictate.

În biserica mare, sunt adapostite părticele din Moaștele Sfinților Vichente, Maxim Grecul, Inochenție Mitropolitul, Epictet preotul și Astion monahul, racla cu acestea fiind tot timpul expusă închinării pelerinilor. Deasemenea, aici pot fi admirate bucăți din veșmintele care au aparținut Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Cuvioasei Parascheva și Sfântului Grigorie Decapolitul. În vitrina special amenajată pentru adăpostirea acestora, se află și o bucățică din lemnul Sfintei Cruci.

Biserica veche de lemn, de formă dreptunghiulară, are sfântul altar luminat de două ferestre mari, construite la răsărit, în dreapta și în stânga peretelui, și de o alta, situată pe partea opusă. Catapeteasma, frumos sculptată, este construită după anul 1900, ușile purtând inscripțiile donatorilor din 1904-1905, iar pictura catapetesmei pe cea a pictorului Nicolae Durata.

Plafonul bisericii este din lemn în formă ovală, susținut lateral de câte trei stâlpi din lemn pe fiecare parte. Pridvorul este închis, cu geam deasupra ușii de la intrare. Ușile, atât cea de la intrarea în pridvor, cât și cea de la intrarea în pronaos, sunt în două canaturi, din lemn masiv. Acoperișul este din tablă, biserica fiind luminată de cele patru ferestre mari. Turla mare de pe naos, din lemn, este în formă octogonală, fiind zugravită, în interior, cu stele. Pardoseala lăcașului este din parchet, stranele din lemn, simple, vopsite bleu, iar fațadele exterioare sunt tencuite și zugrăvite în calciu.

Cel mai prețios obiect de aici este o icoană din lemn, reprezentând Sfânta Treime, donată de o credincioasă, în anul 1884. Clopotnița este ridicată la înălțimea de 20 de metri în fața pridvorului bisericii vechi și este acoperită cu șindrilă. Are un postament din beton, care susține un cadru de patru stâlpi, cu grinzi din beton. Clopotele, în numar de cinci, sunt așezate în ordinea dimensiunilor, de la cel mai mare, primul, vechi de o sută de ani, până la cel mai mic, pe care apare gravat anul 1806.

Tot din farmecul locului face parte și bătrâna moară de vânt, nefuncțională în prezent, dar care este unul dintre locurile favorite ale fotografilor ce trec pragul domeniului Mănăstirii Saon. Pe vremuri, existau două mori de vânt, folosite pentru măcinarea boabelor de porumb și a grâului. Până în zilele noastre, a trecut examenul timpului, la Saon, doar una dintre morile de vânt de atunci, ce poate fi considerat un martor al timpului și al istoriei acestui loc.

În prezent, în obștea mănăstirii locuiesc 30 de maici și doi preoți slujitori, care se îndeletnicesc cu activități precum agricultură, zootehnie și stupărit. În plus, aici se găsește și un atelier de veșminte. De asemenea, mănăstirea și comunitatea se ocupă de îngrijirea şi de creșterea păunilor.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*